"Ca sa poti spune ca il iubesti cu adevarat, trebuie sa poti sa il urasti mai intai."
Chestia asta mi-o spunea o persoana foarte inteleapta cu doar cateva zile in urma. In acele momente ma gandeam ca aiureaza. Ma gandeam ca e imposibil asa ceva. Cum sa il urasc daca il iubesc? Este lipsit de logica! Ei bine, acum am realizat ce a vrut sa zica.
Mi-am dat seama ce inseamna a iubi o persoana cu adevarat. Cel putin, pentru mine. Am realizat ca a iubi o persoana nu inseamna sa iti placa felul in care arata, faptul ca felul ei de a gandi si de a vedea anumite lucruri se potriveste cu al tau sau felul in care vorbeste. Este mult mai mult decat atat. A iubi o persoana inseamna a pune inainte de orice fericirea respectivului/ei. Inseamna ca atunci cand acea persoana face sau spune anumite lucruri pentru care in general ai uri pe cineva, tu sa poti sa iti calci pe orgoliu si sa tii in continuare la acea persoana ca si pana atunci, fara a considera ca acel gen de compromisuri iti stirbesc demnitatea. Inseamna sa poti sa spui in continuare ca iubesti acea persoana, si chiar sa simti acest lucru, chiar si in acele momente cand persoana respectiva te raneste intentionat sau nu. Inseamna sa poti sa rezisti sa vezi persoana iubita cu altcineva, atata timp cat este fericita, indiferent cat de mult ar durea, si sa poti tine pentru tine sentimentele tale, doar de dragul de a nu-i afecta actuala relatie si, implicit, fericirea. Inseamna sa simti acea persoana. Sa stii cand se simte bine sau rau, sa simti cand ese fericita sau trista, sa intuiesti ce face persoana respectiva, chiar daca aceasta se afla la mii de kilometri distanta.
Pentru mine asta inseamna a iubi. Toate astea si inca multe altele.
De acum incolo, la cea mai mare parte dintre postarile mele, voi lasa cate un link catre vreun videoclip sau melodie care reflecta intr-un fel sau altul ceea ce sta scris acolo.
http://www.youtube.com/watch?v=-EQ6eHeBrhM
P.S.: Aberatiile aruncate de mine mai sus pot fi considerate un fel de "Part III". Nu voi mai spune "to be continued" deoarece se intelege de la sine.
duminică, 27 septembrie 2009
luni, 21 septembrie 2009
ora 7
Da, stiu... e 8 acum cand postez, dar la ora 7 (more or less) a reusit sora-mea sa ma trezeasca fara cafea, apa rece aruncata peste mine, patura trasa de pe mine etc... ci facandu-ma sa rad... nici nu stiu daca era ceva atat de amuzant, dar in starea mea de somnolenta profunda mi s-a parut geniala faza.
Citez: "... asa cum rosiile rosii sunt rosii..."
Go, Sister! :D
Citez: "... asa cum rosiile rosii sunt rosii..."
Go, Sister! :D
luni, 14 septembrie 2009
A good feeling...
Am un sentiment al naibii de bun cu privire la anul (scolar si nu numai) care a inceput astazi. Nu stiu de ce. Sper doar sa fie si real. :) Oricum va fi... in final totul va fi bine. De asta sunt sigura. Imi doresc prea mult anumite lucruri ca sa nu le obtin.
duminică, 13 septembrie 2009
Maine
Maine incepe un nou capitol din viata mea. Probabil unul dintre cele mai importante. De maine incolo va trebui timp de un an sa muncesc pentru a reusi sa parasesc nenorocitul asta de oras. Apoi, inca un an va trebui sa muncesc si mai mult pentru a reusi sa parasesc definitiv tara asta infecta, plina pana la refuz cu oameni infecti. O tara care nu iti ofera nicio posibilitate. O tara in care trebuie doar sa muncesti, sa te zbati pentru ziua de maine mereu, sau sa furi, si sa uiti sa traiesti. O tara in care, datorita lipsei de timp pentru a comunica cu cei din jur, inclusiv cu cei dragi, oamenii s-au racit si sufera de paranoia la nivel national:
X: "Nu va suparati, cat este ceasul?"
Z (aruncand intai o privire acra celui care a pus intrebarea): "Douaspe' si un sfert."
X: "Va multumesc. Vai cat e de tarziu, si masina asta parca sta pe loc!"
Z (in gandul sau): "De ce o vorbi asta cu mine? Ce o vrea de la mine? Mai bine imi tin geanta mai aproape..."
Z (avand in continuare o privire acra pe chip): "Mdea... asa e..."
Abia astept sa pot pleca de aici si sa nu fiu nevoita sa ma mai intorc niciodata cu exceptia vacantelor si ulterior concediilor. Am ajuns sa urasc locul asta chiar daca aici m-am nascut si aici am crescut. Sunt atat de nerabdatoare incat nu mai am stare. Astept sa treaca acesti doi ani cat se poate de repede, insa stiind cat de mult vreau asta, probabil mi se va parea ca trec cu viteza luminii stinse...
Anyway... Hope dies last. :)
X: "Nu va suparati, cat este ceasul?"
Z (aruncand intai o privire acra celui care a pus intrebarea): "Douaspe' si un sfert."
X: "Va multumesc. Vai cat e de tarziu, si masina asta parca sta pe loc!"
Z (in gandul sau): "De ce o vorbi asta cu mine? Ce o vrea de la mine? Mai bine imi tin geanta mai aproape..."
Z (avand in continuare o privire acra pe chip): "Mdea... asa e..."
Abia astept sa pot pleca de aici si sa nu fiu nevoita sa ma mai intorc niciodata cu exceptia vacantelor si ulterior concediilor. Am ajuns sa urasc locul asta chiar daca aici m-am nascut si aici am crescut. Sunt atat de nerabdatoare incat nu mai am stare. Astept sa treaca acesti doi ani cat se poate de repede, insa stiind cat de mult vreau asta, probabil mi se va parea ca trec cu viteza luminii stinse...
Anyway... Hope dies last. :)
miercuri, 9 septembrie 2009
O urma de speranta (aka part II)
Dupa ce El a plecat, Ea nu a putut comunica cu El in niciun fel. El nu era in tara lui si nu avea nici telefonul cu El, nici nu avea acces la alte metode de comunicare. Ea era aproximativ in aceeasi situatie.
Trecuse aproape o luna de la despartirea lor din acea dimineata, imediat dupa rasarit. Ea statea ghemuita intr-un fotoliu confortabil in curtea din spate a matusii ei. Se gandea la acele zile. I se parea ca se intmplase cu atat de mult timp in urma incat nici nu mai era sigura cat de real fusese. Isi amintea ca dupa plecarea lui nu a mai putut sa doarma timp de o saptamana intreaga. Neprimind niciun semn de la El, se gandi ca, intr-adevar, totul se intamplase doar in imaginatia ei, ca nu va mai auzi de El niciodata, ca nu il va mai vedea niciodata.
Stand acolo ingandurata, cu o carte in maini din care nu mai citise prea mult timp, ii veni in gand sa isi verifice mail-ul. A scris adresa incet, apoi a scris gresit parola de trei ori pana sa o nimereasca pe cea buna. Dupa ce s-a conectat, a intrat in Inbox, observand ca avea patru mail-uri noi. Primele trei nu erau decat niste mesaje neimportante pe care le sterse fara ca macar sa le citeasca. Insa cand ii picara ochii pe cel de-al patrulea mesaj, nu ii veni sa isi creada ochilor. Era de la El. Citi mesajul de patru, de sase, de zece ori pentru a se convinge ca e real.
El ii spunea ca spera ca in curand sa poata sa se intalneasca si sa stea de vorba. Ea nu stia daca sa creada ca El chiar doreste sa o vada sau nu, dar macar era o raza in intuneric. O raza de speranta. Iar din acel moment hotari ca nimeni nu ii va putea lua vreodata acea raza. Va fi mereu a ei, iar atunci cand ii va fi mai greu, sa se gandeasca la acel moment, in care descoperise ca El nu o uitase, pentru a-si lumina lumea.
~to be continued~
Trecuse aproape o luna de la despartirea lor din acea dimineata, imediat dupa rasarit. Ea statea ghemuita intr-un fotoliu confortabil in curtea din spate a matusii ei. Se gandea la acele zile. I se parea ca se intmplase cu atat de mult timp in urma incat nici nu mai era sigura cat de real fusese. Isi amintea ca dupa plecarea lui nu a mai putut sa doarma timp de o saptamana intreaga. Neprimind niciun semn de la El, se gandi ca, intr-adevar, totul se intamplase doar in imaginatia ei, ca nu va mai auzi de El niciodata, ca nu il va mai vedea niciodata.
Stand acolo ingandurata, cu o carte in maini din care nu mai citise prea mult timp, ii veni in gand sa isi verifice mail-ul. A scris adresa incet, apoi a scris gresit parola de trei ori pana sa o nimereasca pe cea buna. Dupa ce s-a conectat, a intrat in Inbox, observand ca avea patru mail-uri noi. Primele trei nu erau decat niste mesaje neimportante pe care le sterse fara ca macar sa le citeasca. Insa cand ii picara ochii pe cel de-al patrulea mesaj, nu ii veni sa isi creada ochilor. Era de la El. Citi mesajul de patru, de sase, de zece ori pentru a se convinge ca e real.
El ii spunea ca spera ca in curand sa poata sa se intalneasca si sa stea de vorba. Ea nu stia daca sa creada ca El chiar doreste sa o vada sau nu, dar macar era o raza in intuneric. O raza de speranta. Iar din acel moment hotari ca nimeni nu ii va putea lua vreodata acea raza. Va fi mereu a ei, iar atunci cand ii va fi mai greu, sa se gandeasca la acel moment, in care descoperise ca El nu o uitase, pentru a-si lumina lumea.
~to be continued~
joi, 3 septembrie 2009
miercuri, 12 august 2009
Sleeping sun
"I wish for this night time
To last for a lifetime.
The darkness around me,
Shores of a solar sea.
Oh, how I wish to
Go down with the sun!
Sleeping... Weeping...
With you..."
Refrenul acelei melodii ii suna neincetat in minte in acele momente cu totul si cu totul speciale. Ea era in varful unui deal de pe malul marii impreuna cu el. Era bezna. Cel putin deocamdata. Stateau acolo in linistea ce ii inconjura de pretutindeni si vorbeau despre tot felul de prostii copilaroase. Se pierduse putin din magia de mai inainte cand statusera intinsi pe nisipul rece si umed, aproape lipiti unul de celalalt, incercand sa deseneze tot felul de forme pe cerul ca de smoala, cu ajutorul nenumaratelor stele, iar el ii vorbise despre luminile si steaua nordului. Ce nu stia nici unul dintre ei este faptul ca o magie mult mai puternica decat cea de mai devreme urma sa ii invaluie in mrejele ei cat de curand.
Ea se plimba de colo-colo, facand poze. El se uita dupa ea incercand sa o convinga sa doarma dupa ce ar fi ajuns acasa, caci nu inchisese ochii de peste 30 de ore deja. Ea spunea ca dupa acea noapte i-ar fi fost imposibil sa doarma. El o ameninta in gluma ca ii va suna parintii, iar ea, razand, il provoca s-o faca.
Atunci s-a intamplat. O linie fragila, abea vizibila, incepuse brusc sa delimiteze marea si cerul, care pana atunci formasera doar o masa intunecata. In doar cateva minute cerul era pe jumatate luminat de primele raze ale diminetii, pe cand, in cealalta jumatate inca domina bezna noptii. Cateva stele, printre care si steaua nordului, inca se mai luptau cu lumina zilei, fiind inca vizibile pe jumatatea de cer luminata.
"It's kind of scary.." a spus el.
"Scary? How can you find something this beautiful scary?"
"I don't know. We can see where the darkness goes."
"In this moment I'd love to follow that darkness..." a adaugat ea ganditoare.
Deja cerul se luminase destul de mult, facand si ultimele stele sa dispara, desi soarele inca nu rasarise. Atunci el o intrebase incet:
"Shall we go back? I still have some things to pack..."
In mintea ei toate gandurile incepura sa se invarta cu o viteza aproape dureroasa. A scos un oftat lung in timp ce isi scotea din buzunar telefonul pentru a vedea cat este ceasul.
"Ah... It's already 5:45. I almost forgot that you have to leave in about an hour. Sure. Let's go..."
In timp ce ei incepura sa coboare dealul, in spatele lor soarele se ridicase deja, incalzindu-le spatele. El se intoarse sa arunce o privire globului de foc, insa ea nu isi mai intoarse privirea, fiind sigura ca in acel moment ar fi inceput sa planga si sa urasca soarele pentru simplul fapt ca a rasarit si nu a permis noptii sa ramana mai mult timp.
Il iubea. Desi il cunostea doar de trei zile era sigura ca il iubea. Nu mai simtise niciodata ceva atat de puternic. De obicei nu avea probleme in a vorbi cu baietii care ii placeau. Dar pe acesta il iubea. Iar de fiecre data cand acesta ii arunca cate o privire, ea se pierdea cu totul si incepea sa se balbaie. Stia ca dupa ce vor fi parasit malul marii, el va pleca, impreuna cu cei doi prieteni a sai, prin tara, pentru a mai vizita inca doua orase. Apoi se va intoarce in tara lui de origine. Stia ca erau sanse sa nu il mai revada si ca daca nu ii va spune ce simte va regreta enorm. Cu toate astea, ii era frica de reactia lui. Ii era teama de o respingere. In general ar fi primit respingerea fara nicio problema, dar nu credea ca ar putea suporta una din partea lui.
Ajunsera in fata casei unde era cazata ea, mai repede decat ar fi trebuit... mult prea repede. Au facut o poza impreuna. Apoi si-au luat ramas bun printr-o imbratisare.
"Make sure to sleep for a few hours..." i-a soptit el.
"No... I'm sorry. I can't sleep. Not now."
El a pornit atunci incet spre casa in care locuise in ultimele zece zile. Privindu-l cum se indeparta, ea isi jura ca, orice ar fi, va ajunge in tara in care locuia el, iar pe masura ce distanta dintre ei devenea mai mare aceasta promisiune catre propria persoana devenea din ce in ce mai puternica.
Nu reusise sa ii spuna ce simte cu adevarat. Nu avusese suficient curaj. O singura lacrima i se prelinse pe obraz si ii venea sa il strige si sa alerge dupa el pentru a-i spune. In schimb, nu a facut decat sa isi acopere ochii cu o mana si sa fuga in curtea umbroasa.
Part II later... :)
To last for a lifetime.
The darkness around me,
Shores of a solar sea.
Oh, how I wish to
Go down with the sun!
Sleeping... Weeping...
With you..."
Refrenul acelei melodii ii suna neincetat in minte in acele momente cu totul si cu totul speciale. Ea era in varful unui deal de pe malul marii impreuna cu el. Era bezna. Cel putin deocamdata. Stateau acolo in linistea ce ii inconjura de pretutindeni si vorbeau despre tot felul de prostii copilaroase. Se pierduse putin din magia de mai inainte cand statusera intinsi pe nisipul rece si umed, aproape lipiti unul de celalalt, incercand sa deseneze tot felul de forme pe cerul ca de smoala, cu ajutorul nenumaratelor stele, iar el ii vorbise despre luminile si steaua nordului. Ce nu stia nici unul dintre ei este faptul ca o magie mult mai puternica decat cea de mai devreme urma sa ii invaluie in mrejele ei cat de curand.
Ea se plimba de colo-colo, facand poze. El se uita dupa ea incercand sa o convinga sa doarma dupa ce ar fi ajuns acasa, caci nu inchisese ochii de peste 30 de ore deja. Ea spunea ca dupa acea noapte i-ar fi fost imposibil sa doarma. El o ameninta in gluma ca ii va suna parintii, iar ea, razand, il provoca s-o faca.
Atunci s-a intamplat. O linie fragila, abea vizibila, incepuse brusc sa delimiteze marea si cerul, care pana atunci formasera doar o masa intunecata. In doar cateva minute cerul era pe jumatate luminat de primele raze ale diminetii, pe cand, in cealalta jumatate inca domina bezna noptii. Cateva stele, printre care si steaua nordului, inca se mai luptau cu lumina zilei, fiind inca vizibile pe jumatatea de cer luminata.
"It's kind of scary.." a spus el.
"Scary? How can you find something this beautiful scary?"
"I don't know. We can see where the darkness goes."
"In this moment I'd love to follow that darkness..." a adaugat ea ganditoare.
Deja cerul se luminase destul de mult, facand si ultimele stele sa dispara, desi soarele inca nu rasarise. Atunci el o intrebase incet:
"Shall we go back? I still have some things to pack..."
In mintea ei toate gandurile incepura sa se invarta cu o viteza aproape dureroasa. A scos un oftat lung in timp ce isi scotea din buzunar telefonul pentru a vedea cat este ceasul.
"Ah... It's already 5:45. I almost forgot that you have to leave in about an hour. Sure. Let's go..."
In timp ce ei incepura sa coboare dealul, in spatele lor soarele se ridicase deja, incalzindu-le spatele. El se intoarse sa arunce o privire globului de foc, insa ea nu isi mai intoarse privirea, fiind sigura ca in acel moment ar fi inceput sa planga si sa urasca soarele pentru simplul fapt ca a rasarit si nu a permis noptii sa ramana mai mult timp.
Il iubea. Desi il cunostea doar de trei zile era sigura ca il iubea. Nu mai simtise niciodata ceva atat de puternic. De obicei nu avea probleme in a vorbi cu baietii care ii placeau. Dar pe acesta il iubea. Iar de fiecre data cand acesta ii arunca cate o privire, ea se pierdea cu totul si incepea sa se balbaie. Stia ca dupa ce vor fi parasit malul marii, el va pleca, impreuna cu cei doi prieteni a sai, prin tara, pentru a mai vizita inca doua orase. Apoi se va intoarce in tara lui de origine. Stia ca erau sanse sa nu il mai revada si ca daca nu ii va spune ce simte va regreta enorm. Cu toate astea, ii era frica de reactia lui. Ii era teama de o respingere. In general ar fi primit respingerea fara nicio problema, dar nu credea ca ar putea suporta una din partea lui.
Ajunsera in fata casei unde era cazata ea, mai repede decat ar fi trebuit... mult prea repede. Au facut o poza impreuna. Apoi si-au luat ramas bun printr-o imbratisare.
"Make sure to sleep for a few hours..." i-a soptit el.
"No... I'm sorry. I can't sleep. Not now."
El a pornit atunci incet spre casa in care locuise in ultimele zece zile. Privindu-l cum se indeparta, ea isi jura ca, orice ar fi, va ajunge in tara in care locuia el, iar pe masura ce distanta dintre ei devenea mai mare aceasta promisiune catre propria persoana devenea din ce in ce mai puternica.
Nu reusise sa ii spuna ce simte cu adevarat. Nu avusese suficient curaj. O singura lacrima i se prelinse pe obraz si ii venea sa il strige si sa alerge dupa el pentru a-i spune. In schimb, nu a facut decat sa isi acopere ochii cu o mana si sa fuga in curtea umbroasa.
Part II later... :)
Prima data...
Uite ca mi-am facut si eu un blog. Dupa ani de zile in care am evitat acest lucru din varii motive, cum ar fi "ce as putea eu sa scriu intr-un blog?", mi-am zis ca nu am nimic de pierdut daca incerc..
Anyway... Cine sunt eu? O persoana ca oricare alta. :) De multe ori se intampla sa urasc lumea reala, in care suntem obligati cu totii sa traim, vrand-nevrand, iar atunci ma refugiez in lumea proprie, creata bucatica cu bucatica de-a lungul anilor. Pe de alta parte, de multe ori se intampla sa am parte de niste momente atat de frumoase, de speciale, incat raman marcata de acestea (intr-un mod pozitiv) pentru o perioada incredibil de lunga. Aceste momente ma fac sa cred ca viata parca ar vrea sa demonstreze ca nu e chiar asa de curva cum pare sau vrea sa para.
Cred ca am aberat destul pentru primul post... Sa vedem cand va fi urmatorul... :)
Anyway... Cine sunt eu? O persoana ca oricare alta. :) De multe ori se intampla sa urasc lumea reala, in care suntem obligati cu totii sa traim, vrand-nevrand, iar atunci ma refugiez in lumea proprie, creata bucatica cu bucatica de-a lungul anilor. Pe de alta parte, de multe ori se intampla sa am parte de niste momente atat de frumoase, de speciale, incat raman marcata de acestea (intr-un mod pozitiv) pentru o perioada incredibil de lunga. Aceste momente ma fac sa cred ca viata parca ar vrea sa demonstreze ca nu e chiar asa de curva cum pare sau vrea sa para.
Cred ca am aberat destul pentru primul post... Sa vedem cand va fi urmatorul... :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
